„Imagineaza-ti ca citesti o
carte cu toate minciunile care ti-au fost spuse” – daca le stii deja, de ce
te-ar mai interesa aceasta carte? Ei bine, ca si in filme, viata este
previzibila chiar si atunci cand totul este fictiune. Ca se promit Luna si
stelele, varful lumii, marile in desert sau pur si simplu o favoare marunta,
deznodamantul este acelasi: o alta minciuna alba asternuta pe o pagina neagra
pentru un viitor roz...
A vorbi despre devotament,
abnegatie sau sacrificiu in acest context pare o ineptie. Desigur, asta daca nu
cumva se pleaca de la ideea ca sacrificiul este cumva acceptarea constienta a
minciunilor. Insa astfel s-ar ajunge la acceptarea constienta a violentei,
abandonului si tuturor celorlalte elemente de acest gen.
Oamenii se sacrifica din
iubire, din altruism, din vinovatie sau pur si simplu din nevoia de a face o
fapta buna. Dar care este adevaratul sacrificiu? A suporta tirania unui om
violent doar pentru ca il iubesti? Sau a-ti da propria viata ca sa o salvezi pe
a persoanei iubite ori poate chiar viata unei persoane necunoscute? A renunta de
bunavoie la cineva pentru a-i lasa drum liber spre fericire? Sau a te adapta
cerintelor si nevoilor acelei persoane? A accepta o idee, o fapta ori o
situatie doar pentru ca este un consens si implica oameni apropiati? Sau a opri
raul cu riscul de a pierde pe parcurs persoane dragi? A-i ajuta pe toti si a
sta la dispozitia oricui, chiar daca profita? Sau a oferi strictul necesar, a
dona sange sau chiar organe cuiva care are nevoie de o sansa in plus in viata?
Daca oamenii s-ar sacrifica
doar pentru a accepta sa fie folositi si captivi intr-o relatie, in acelasi timp,
acest sacrificiu ar fi, de fapt, un contract faustian. Doar ca beneficiile ar
fi nule, desi termenii nu ar diferi prea mult. O sotie care accepta sa fie
lovita de sotul ei poate face asta pentru ca ii este teama. Teama sa nu il
piarda, teama sa nu isi lase copiii fara tata, teama sa nu isi dezbine familia,
teama sa nu genereze o impresie gresita in societate si asa mai departe. Insa asta
il face pe el sa considere ca are acest drept si ca poate abuza de el. Un copil
care accepta toate conditiile impuse de parinti, chiar daca a devenit deja
major si conditiile sunt exagerate, poate face asta pentru ca nu este inca suficient de matur. Nu este
suficient de matur incat sa aiba curajul de a refuza si de a lua atitudine, nu
este inca suficient de matur pentru a le explica parintilor ca stie sa ia
decizii si singur, nu este inca suficient de matur sa paraseasca familia in
situatiile extreme cand parintii refuza sa ii accepte opiniile si cerintele. Iar
rolurile se pot inversa, pot fi schimbate cu alte tipuri de relatii si asa mai
departe. Exista suficienti oameni care au impresia ca se sacrifica acceptand sa
fie manipulati de persoane aflate intr-o postura autoritara, fie ca este vorba de
parinti, intretinatori, angajatori, sefi sau chiar simpli infractori de pe
strada.
Minciunile, promisiunile
incalcate, complimentele false si ipocrizia sunt acceptate de catre oameni din
partea cuiva drag indiferent ca este partenerul de cuplu, o ruda, un
amic ori o simpla cunostinta. Este un compromis pe care oamenii il fac pentru a
pastra relatiile cu acea persoana. Si chiar daca este o relatie defectuoasa ori
daunatoare, exista convingerea generala ca o relatie, fie ea si
nefunctionala, este dezirabila in detrimentul unei absente care ar genera
liniste, dar si monotonie sau deprimare.
Aparent, toate aceste
conditii intrunesc, cumva, definitia sacrificiului: toate reprezinta o
renuntare voluntara la ceva pentru binele cuiva. Insa la o analiza
mai atenta, se releva faptul ca nimeni nu ajuta pe nimeni. A permite cuiva sa
greseasca nu este nicidecum un sacrificiu: acea persoana va ramane cu impresia
ca este indreptatita sa procedeze astfel, iar compromisul ar crea doar
neplaceri persoanei dispuse sa il faca. O relatie bazata pe compromis este evident
o afacere nerentabila care nu poate dura prea mult.
Adevaratul sacrificiu
presupune o afacere rentabila, chiar daca, la prima vedere, asta ar insemna ca
nu mai este un sacrificiu. De exemplu, o persoana care are o bijuterie scumpa
vinde acea bijuterie la o licitatie si doneaza banii unei familii nevoiase. Fostul
posesor al bijuteriei primeste satisfactia de a fi facut o fapta buna, noul
posesor primeste ceva ce si-a dorit, iar familia respectiva primeste un mic
miracol. La fel se intampla si cand cineva salveaza viata altcuiva: salvatorul
primeste multumirea de sine, persoana salvata primeste o experienta care ii va
aminti mereu sa pretuiasca viata iar toti cei care afla ori asista primesc
cumva o lectie de viata. Nu numai ca sacrificiul aduce fericire, dar lasa si ceva in urma pentru altii sa continue.
Daca viata ar fi o carte,
fiecare om ar trebui sa fie un geniu ori un talent innascut pentru a-si scrie
cea mai frumoasa viata. Asta ar presupune adevar si fictiune deopotriva, astfel
incat minciunile ar fi si ele prezente. Insa nu toti pot fi astfel, asa ca cei
mai multi recurg la compromisuri, acceptand sa se complaca in anumite situatii.
Aceasta ingaduinta i-ar putea transforma in martiri in ochii celor naivi, dar
in final ar descoperi cu totii, inclusiv ei insisi, ca putea iesi mult mai
bine.
Totusi, nici talentele nu
pot functiona la maxim prea mult timp. La un moment dat obosesc si cum nimic nu
este perfect, ajung sa faca sacrificii, dar cum aceste sacrificii sunt
naturale, ele doar completeaza frumusetea operei, lasand loc si altora sa adauge propriile experiente. Asadar, sacrficiile ajung,
intr-un fel sau altul, sa faca parte din viata oamenilor. Se ridica intrebarea:
ce este de dorit – mediocritatea predispusa la compromisuri ori talentul obosit
care se sacrifica?