marți, 26 februarie 2013

Nopti Albe

Era inca una dintre acele nopti albe cand secretele din trecut nu ii dadeau pace. Numara firele din covor, ridurile din lemn, literele de pe foi, tot ce putea fi numarat, dar nu putea dormi. Gandurile ii acaparau apoi mintea si se desfasurau succesiv ori simultan, ordonat ori aleator, linistit ori tulburator... si se trezea in fata proceselor de constiinta, cu viata la control...
Insa viata nu ii mai apartinea. Ii fusese rapita de ceva timp si incerca sa o recapete, dar nu reusea. Isi tinea gandurile ascunse, caci oricine le-ar fi aflat le-ar fi considerat cel putin ridicole. Nu fusese niciodata pe deplin stapana cuvintelor si nici nu avea de gand se devina, dar considera ca un minim de discretie este util oricarei femei. In fond, vestile circulau rapid si orice secret s-ar fi putut transforma usor in barfa.
Cateodata isi dorea ca visele ei sa se transforme in realitate. Dar vestile din paradis intarziau sa vina si se trezea din nou dimineata pe aceeasi jumatate de pat, langa aceeasi perna libera si rece. Noptile, imbratisa cearsaful asteptand ca o imbratisare calda sa o cuprinda, insa cearsaful era la fel de inert in fiecare noapte. Si tot ce ar fi vrut in acele nopti lungi si reci era o simpla parte din cel la care visa, ceva care sa ii aminteasca de el, sa o incalzeasca si sa ii mentina speranta ca el se va intoarce.
Sentimentele pot ucide mintile si sufletele, dar si inimile si trupurile. Amintirile sunt otrava lor dulce prin care isi ating tinta incet, dar sigur. Regretele sunt cutitele cu care injunghie adanc si sfasie totul in calea lor. Tacerea este blestemul si totodata pedeapsa de ispasit, caci nimeni nu mai spune un cuvant inimii ranite, nimeni nu incearca sa aline sufletul indurerat si nimeni nu intrerupe linistea gandurilor care urla in minte. Marturisirea ar fi singura salvare, insa atunci cand cei fata de care se resimte vina sunt absenti, nici salvarea nu poate veni... o mie de ganduri sau o mie de ani, nimic nu mai ajuta. Doar Stapanul Umbrelor mai poate oferi vreo alinare. El este la fel de tacut, rece si ucigator, doar ca actioneaza mai repede si pentru totdeauna.
Iar ea cochetase de multe ori cu ideea mortii... degeaba i se spunea ca nu merita, nu are rost si nu este cazul, persista in ideea ca doar in bratele ei isi va mai gasi fericirea. Insa uita ca moartea este o conditie permanenta, sfarsitul absolut si unica certitudine. Se grabea spre acel final sumbru ca si cum ar fi reprezentat singura ei sansa... dar nu putea fi invinovatita – cu totii mor mai devreme sau mai tarziu, fiecare avand optiunea de a alege ori a astepta momentul.
Desi optiunea de a sfarsi viata ii apartinea, simtea ca viata nu mai era a ei. Iubise cu patima si asta o mistuise incet, fara sa realizeze. In timp flacara se stinsese. Dar arsura a ramas, iar acum era mai profunda si mai dureroasa ca niciodata. Si gandurile acelea care nu ii dadeau pace nu faceau altceva decat sa deschida rana de fiecare data, sa ii rascoleasca amintirile, sa ii starneasca regretele si lacrimile si sa o lase din ce in ce mai rece si mai goala pe dinauntru, o simpla carcasa a sufletului ce fusese candva...
In fiecare noapte facea tot posibilul sa adoarma, iar daca reusea, se trezea in toiul noptii doar ca sa simta asternuturile reci pe langa ea si lacrimile fierbinti care se prelingeau pe obrajii ei stravezii. Asa patise si in noaptea aceea. Se ridicase incet si se privise in oglinda – avea cearcane mai adanci decat intunericul noptii. Era prinsa intr-un cerc vicios care o lasa fara vlaga si fara sperante, iar asta trebuia sa se termine cat mai curand. Numai ca sfarsitul nu voia sa fie cel la care ea visa si tot ce a fost candva ramanea doar o amintire.
Intre trecut si viitor, e mai usor de ales trecutul, caci fericirea ce a fost pare sa nu mai vina. Chiar daca fericirea a existat candva in prezent, viitorul se anunta mereu mai sumbru decat trecutul. Regretele exprima cel mai bine starea de fapt, pentru ca nemultumirile trecutului fac insuportabil prezentul si imposibil ce va urma... Sperante se nasc si mor in fiecare zi, la fel de cuminti ori nebune ca momentul in care se afla. Visele sunt singurele care pot indulci gustul amar al realitatii, dar ele se destrama in fiecare dimineata, cu fiecare clipa in care ochii se deschid si constata ca totul a fost doar o iluzie. Adevarul se ascunde intotdeauna in cele mai amare minciuni, fiindca cele dulci sunt de preferat.
Dar intre o mie de minciuni frumoase si un singur adevar, ea ar fi ales acum adevarul. Minciuni – le stia pe toate, oricine poate minti. Ea voia doar sa nu se mai amageasca singura. Si spera de fiecare data ca visul ei sa fie ultimul, dar sub o forma sau alta, visul se repeta in fiecare noapte. Si se trezea de fiecare data doar ca sa vada din nou aceiasi pereti reci si infricosatori pe care isi promitea sa ii picteze in cele mai vesele culori si forme, dar nu reusea... asa ca in noaptea aceea isi dorea sa faca asta, daca tot nu putea dormi.
Cautand printre pensule si vopseluri, gasi cateva fotografii si le privi suspinand. Dar isi lua inima in dinti si le arunca in aceeasi cutie prafuita din care le scosese, apucandu-se de pictat. Evident, nimic nu ii iesea asa cum si-ar fi dorit si mai mult corecta decat sa deseneze. Continua, totusi, sperand ca rezultatul o va multumi, pana cand se auzi cineva batand la usa. Uimita, scapa pensula din mana si fugi spre usa, sa vada cine era. Se uita prin vizor si se departa cativa pasi. Bataile se auzira din nou. Deschise incuietoarea incet, fara zgomot, apoi deschise cu forta usa, dorind sa surprinda in fapt persoana de dincolo de usa. Privelistea o lasa insa cu gura deschisa, fix cat sa primeasca un sarut din partea celui care batuse. Visele ei devenisera in sfarsit realitate, iar el se intorsese. De-acum urmau tot nopti albe, dar fericite...

duminică, 24 februarie 2013

Joc de Cuvinte

Intre doua zile este doar o noapte,
Intre doua inimi pot fi mii de soapte.
Bolnavul tanjeste dupa sanatate,
Dar iubitii – doar sa fie mai aproape.

E lunga si e tare grea asteptarea,
E rece si e pustie departarea
Cand inima ar vrea sa strabata zarea
Cautandu-si in iubire alinarea.

Dar iubirea se-arat-a fi iluzie
Cand dispare fara vreo concluzie,
Inima e mai mult moarta decat vie
Si cerul plange privind cum se sfasie...

Fericirea are si chipul iubirii,
Are si gustul dulce al sarutarii,
Dar dureaza mult prea putin pentru-a zambi,
Caci imediat vine clipa despartirii...

Tot ce a fost devine o amintire,
Vorbe dulci se preschimba in amutire,
Sufletul ingheata-n rece amortire
Si inima plange cruda amagire.

Gura incanta urechile-n complimente,
Ochii se pierd in frumuseti evidente,
Si sarutari si mangaieri inocente,
Toate sunt numai cateva dulci momente...

Iubirea oare inseamna sentimente
Ori este doar un siret joc de cuvinte?

duminică, 17 februarie 2013

Structuri

Oamenii se nasc neputinciosi. Niste fiinte micute, fragile si vulnerabile care au nevoie de toata atentia, grija si iubirea celor din jur. Apoi cresc, se dezvolta si sunt educati pentru a profita cat mai bine de sansele pe care le au in viata si pentru a deveni oameni cat mai buni, cetateni cat responsabili, parinti cat mai exemplari si in general, se asteapta de la ei sa fie la superlativ in sensul pozitiv. Desigur, nu sunt multi cei care reusesc sa se ridice la inaltimea asteptarilor...
Exista nenumarate tipare si modele in societate, iar optiunile sunt la fel de vaste pentru cei care doresc sa le urmeze. Insa chiar daca oamenii se aseamana, caracterul lor este unic. Fiecare om este diferit, dar cu totii par la fel. Fiecare are vise, idealuri, pasiuni si caracteristici care il diferentiaza, dar cu totii au scoli comune, locuri de munca colective, locuinte similare, aceleasi rase, etnii, nationalitati, religii ori statute etc. Iar societatile in care traiesc oamenii au reglementari si prevederi care trebuie respectate de catre membrii acestora, pentru ca fiecare societate are traditia si cultura ei.
Nu sunt multi cei carora le pasa despre realizarile lor in viata sau in societate. Unii pot trai fara sa se poata lauda ca vor lasa ceva in urma, in vreme ce altii au mustrari de constiinta pentru oricare esec, oricat de mic si neinsemnat ar fi. Poate parea exagerat, dar exista intotdeauna lucruri care ii nemultumesc pe oameni legate de propria persoana. Iar unii fac adevarate pasiuni din a colecta esecuri, nemultumiri si regrete pe care sa si le indese intr-un bagaj imens, chinuindu-se apoi din rasputeri sa il traga in spate si plangandu-se in mod constant ca este prea greu si ca nu le permite sa ajunga acolo unde si-ar dori.
Dincolo de constiinta, exista intotdeauna conflictul dintre ratiune si simtire. Ratiunea este cea care ii indeamna pe oameni sa faca lucrurile asa cum ar trebui, simtirea este cea care ii indeamna sa ignore tot si sa o urmeze orbeste. Ca si in cazul constiintei, este un simplu conflict intre ceea ce sunt oamenii si ceea ce ar putea fi, ceea ce fac si ceea ce ar putea face, ceea ce isi doresc si ceea ce ar trebui sa isi doreasca... pentru ca ceea ce isi doresc oamenii nu este intotdeauna si ceea ce le trebuie. Realitatea difera adeseori de visele oamenilor, iar felul in care isi imagineaza ei situatiile si viata in general poate fi cel putin exagerat uneori.
Regretele, nemultumirile si esecurile pot fi considerate reactii la actiunile oamenilor, la fel cum restul simturilor reactioneaza la stimulii specificii: lumina, miros, gust, temperatura, textura etc. Asta ar insemna ca insasi constiinta (ori ratiunea) nu este nimic altceva decat un simplu receptor care reactioneaza la stimuli. Asa s-ar explica, poate, de ce sunt unii mai sensibili si aduna mai multe regrete si nemultumiri, iar altii parca trec pur si simplu prea usor peste diverse situatii.
Dar daca totul ar fi compus din actiuni si reactii, se poate presupune ca omul nu are suflet, ci este doar o simpla structura genetica, un animal mult mai evoluat care nu are nimic divin ori transcedental in el. Aceasta ipoteza ar anula concepte fundamentale ale artelor, religiilor, filosofiei si altor astfel de discipline, dar si unicitatea oamenilor, pentru ca structurile genetice seamana in proportii foarte mari la indivizii aceleiasi specii. Toate disciplinele in care activeaza oamenii ar deveni simple produse ale evolutiei lor, iar talentul, harul si inclinatiile pentru arte ori meserii ar deveni simple aptitudini dezvoltate de catre oameni.
Fiecare om ar trebui sa fie cel mai apropiat lucru de perfectiune pe care il cunoaste, sa isi atinga potentialul maxim si chiar sa il depaseasca, sa fie cel mai bun in toate privintele si totodata, indeajuns de modest incat sa nu faca un caz din toate acestea. Daca acestea ar fi produse ale evolutiei ori ale ratiunii si sufletului, conteaza mai putin. Excelenta si cultura nu tin cont de aspectele individuale, oricine poate fi cel mai bun de pe strada sa daca isi doreste suficient de mult. Iar spiritul de competitie este inradacinat adanc in natura umana, astfel incat sa ii determine pe oameni sa isi depaseasca conditia. Dar care este conditia lor? Sunt oamenii simple structuri genetice? Ori ceva mai mult?

miercuri, 13 februarie 2013

Atingeri Nocturne

Statea linistita pe fotoliul din dreptul ferestrei largi si observa cum incet, incet, noaptea cobora peste intregul oras. Realiza ca si in camera se intunecase destul de mult, astfel ca aprinse veioza, studiind lumina slaba ce atingea fiecare parte a camerei. Incepu apoi sa fredoneze, pentru cateva minute, un cantec lent de dragoste, dansand la fel de lent, dar se opri in momentul in care observa ca el a aparut langa ea. In tot acest timp o privise tacut din pragul usii, zambind.
Fara sa ii spuna vreun cuvant, mainile lui au inceput sa ii atinga talia, iar ea simtea in acea clipa o liniste profunda, intre bratele lui calde. Ii ridica barbia si ea se lasa in voia lui. El ii atinse intai buza superioara, apoi pe cea inferioara, prinzandu-le intr-un sarut lung. Se lasa purtata pe bratele lui pana in patul moale si spatios si rand pe rand hainele dispareau de pe ei, ramanand doar in haina fierbinte a trupurilor insetate de amor.
El continua cu umerii, bratele... Atingerile sale curgeau apoi lin pe intreg spatele ei, urmarind linia coloanei. Ii placea cum o atingea fara sa simta forta mainilor... era atat de delicat. Iar cand a ajuns la coapse, ea ii prinse mainile ca si cum l-ar fi oprit si il imbratisa duios. Pieptul lui era lipit de al ei si parca incercau sa opreasca timpul, sa opreasca acea clipa speciala; au ramas asa pentru cateva minute, dar in acelasi timp se simteau in siguranta acolo... unul langa altul.
El o intinse usor pe patul moale, stinse veioza si trase draperia, lasand ca intreaga camera sa fie inundata de lumina misterioasa a Lunii. Se intoarse catre ea zambind, urmand sa se delecteze cu fiecare miscare. Mainile sale au continuat sa se plimbe pe trupul ei, dar nici ea nu se lasa mai prejos, sarutand si atingand intreg trupul lui. Isi infigea degetele in spatele lui frematand, ii mangaia fruntea, umerii si pieptul... Se imbracasera in sarutari fierbinti si trupurile lor se contopeau.
Ea ii prinsese mijlocul incolacindu-si picioarele, iar mangaierile lui neincetate ii patrundeau pana la inima – inimile lor dansau pe aceeasi melodie si se bucurau de intensitatea iubirii patimase. Sarutarile si privirile lor erau pline de dorinta, iar ea isi spunea in acele clipe ca nu si-ar inchipui macar o zi fara el. Inspira adanc si expira lent – stia ca el simtea rasuflarea pe pielea lui, dar si ea ii simtea respiratia.
Se ridica deasupra lui si isi lasa trupul sa apese cu toata greutatea peste trupul lui. Sanii ei lipiti de pieptul lui tradau bataile rapide si puternice ale inimii, insa nici inima lui nu era mai linistita. Trase deasupra lor un cearsaf din matase alba, dar acesta aluneca pe sub atingerile lor, mangaindu-le trupurile infierbantate. Pielea ei alba stralucea in razele Lunii, ispitidu-l pe el sa o sarute bucatica cu bucatica. Se daruira apoi unul altuia, ascunzandu-se sub acelasi cearsaf alb de matase.
Tarziu in noapte, Luna si stelele se intreceau in stralucire pe cer. Ea dormea cu capul pe pieptul lui, zambind. El privea cum flutura perdeaua sub adierea vantului jucaus. Era fericit, asa ca o saruta pe frunte. Fara sa isi dea seama, o trezi. Isi ridica privirea spre ochii lui si ii declara fara sa clipeasca iubirea ei pentru el. Nu mai aveau de mult nevoie de cuvinte. Se sarutara inca o data si adormira imbratisati, apropiindu-si obrajii catifelati. Impreuna, totul era atat de placut, atat de dulce, atat de frumos, la fel ca acele atingeri nocturne...

luni, 11 februarie 2013

Scrisoare Catre Prietenii Mei

Salutare, dragi prieteni! Ce mai faceti? V-a fost dor de mine? Ei bine, mie mi-a fost dor de voi! A trecut ceva timp de cand nu am mai avut ocazia sa va scriu, asa ca mi-am facut putin timp si pentru voi, asa cum va faceti si voi mereu. Sper ca nu e prea tarziu si nu va va deranja ca va scriu abia acum, stiti si voi cum e cand aveti tot felul de lucruri importante de facut si uitati de ceilalti. Doar faceti asta destul de des, nu-i asa?
Ei bine, trebuie sa va anunt ca m-am intrebat destul de des unde ati disparut. In fond, stiu ca nu am fost cel mai bun prieten pe care si l-ar dori cineva, dar toata lumea merita macar o sansa, nu? Eu am sperat sa merit macar sa aflu de ce ati ales sa va indepartati, dar se pare ca era prea mult din partea mea sa va cer asa ceva...
M-am bucurat de fiecare data sa constat ca atunci cand aveam cea mai mare nevoie de voi, voi erati exact acolo unde m-as fi asteptat sa fiti: nicaieri. A fost minunat sa va ajut pe fiecare, dar si mai minunat a fost sa vad ca voi nu vreti sa ma ajutati, ca poate nu aveati timp, chef ori resurse. Desigur, cine m-a pus sa cred ca as putea primi ajutor din partea cuiva? Atunci cand ajuti nu trebuie sa astepti ceva inapoi, chiar daca se spune ca „prietenii la nevoie se cunosc”.
A fost la fel de frumos sa va ascult de fiecare data cand imi povesteati diverse intamplari din vietile voastre, cu bune si rele. Dar parca si mai frumos a fost sa vad ca eu va plictisesc cu viata mea monotona ori prea trista si prea pesimista pentru optimismul vostru. Imi pare rau ca am indraznit sa va perturb starile voastre „zen”, stiu ca nu se cade. In fond, pe cine ar interesa viata mea plictisitoare?
Trebuie sa va multumesc si pentru momentele minunate pe care le-am petrecut impreuna! Cum as putea uita fiecare invitatie pe care ati refuzat-o atat de politicos, din diverse motive?! Si cum as putea uita ca ati avut mereu ceva mai important de facut decat sa imi acordati mie cateva minute din timpul vostru pretios, facandu-ma sa ma simt atat de special pentru voi?! De asemenea, nu as putea uita nici macar cum ati ales de fiecare data alti oameni in vietile voastre, desi ma asigurati de fiecare data ca eu sunt cel mai bun, cel mai important si cel mai... ei bine, stiti voi restul, nu-i asa?
Apreciez curiozitatea si interesul vostru pentru mine, in fiecare zi gasesc aceeasi casuta postala electronica goala si acelasi ecran de intampinare al telefonului fara niciun mesaj ori apel. Este absolut superb sa am oameni atat de apropiati de mine, nici nu stiu cum sa va mai arat aprecierea si bucuria! Sunt foarte incantat de faptul ca nu insistati si nu imi incalcati spatiul privat. E bine ca de fiecare data cand am probleme insistati ca totul va fi bine si ca sunt eu prea pesimist, dar atunci cand dau semne de bucurie va intereseaza sa aflati totul. Doar asa imi dau seama cat de mult contez pentru voi si cat de mult vreti sa ma ajutati!
Sper ca nu v-am retinut prea mult cu aceste randuri, nu voiam sa va simtiti neglijati cumva si sa credeti ca am uitat de voi. Ma bucur foarte mult la gandul ca nici macar nu le veti citi, este inca un efort demn de aprecieri facut de voi si merita toata lauda! In final, as vrea sa va multumesc pentru ca imi sunteti atat de buni prieteni si atat de apropiati! Sunteti cei mai buni prieteni pe care si i-ar putea dori cineva.

Cu stima,
Prietenul vostru...

duminică, 10 februarie 2013

In Pasi de Dans

Doua priviri se intalnesc,
Vorbe dulci buzele soptesc,
Mainile se impreuna
Si emotiile se-aduna.

In patru zari s-au cautat,
Dar niciodata n-au visat
Ca’ntr-o zi se vor intalni
Si-atunci se vor indragosti.

Sufletele lor tresalta,
Fericirea le imbata,
Ganduri le umplu mintile
Si le tremura mainile.

Totul in jur e efemer,
Norii se aduna pe cer
Insa ei trec nepasatori
Printre-atatea stele, doi sori.

Priviri furise isi arunca,
Zambete le sorb si admira
Si chiar de-i tacerea adanca
Orice vorba e inutila.

Dintr-o privire se inteleg,
Ca si cum de o viata se stiu,
Doua suflete intr-un intreg
Traiesc cel mai frumos vis, pe viu.

Ore intregi trec in secunde,
Dar timpul nici ca mai conteaza,
Prin frig, iubirea ii patrunde,
S-in ritmul lor totul vibreaza.

Curand, cerul se intuneca,
Stropi marunti si reci curg siroaie
Dar ei peste balti aluneca,
Doua inimi dansand in ploaie.

sâmbătă, 9 februarie 2013

Intr-o Noapte

Atunci cand te trezesti de dimineata si este inca intuneric, afara ploua, te lovesti la degetul mic de la picior de coltul patului si iti amintesti ca bluza ta preferata este inca murdara, desi aveai nevoie de ea, stii sigur ca va fi o zi proasta. Te feresti, iti cauti toate obiectele norocoase, pasesti cu dreptul, iti spui rugaciunile, faci orice pentru a evita posibile ghinioane, dar nimic nu poate alunga o zi proasta daca deja a inceput.
Nimic nu se schimba atunci cand vrei, asa cum vrei. Nimeni nu vine atunci cand il astepti sau asa cum speri. Nu primesti nimic din ce iti doresti. Nu gasesti orice ai cauta atunci cand ai nevoie. Nu reusesti sa impresionezi pe nimeni. Nu atragi nici una dintre persoanele care te atrag. Iti ploua in fata cand toti in jur au parte de soare. Vantul te impinge inapoi cand ceilalti se bucura de ajutorul lui. Sosesti abia cand toata lumea deja pleaca. Cuvintele iti stau pe limba, dar nu iti amintesti ce voiai sa spui. Ajungi in cele mai frumoase locuri doar ca sa vezi cum se bucura altii de ele. Iar daca ceva merge rau, poti fi sigur ca tu vei strica totul.
Ai impresia ca oriunde mergi si orice faci, nimic nu se schimba, totul e la fel si nu ajungi decat sa regreti ce ai facut. Treci peste multe sau treci prin multe. Poate multe le-ai si uitat deja, dar sunt inca destule care sa iti arda sufletul si pe care sa le regreti. Iti promiti de fiecare data ca vei uita, ca vei fi mai puternic, ca nu vei mai lua in seama nimic, dar oricat ai incerca, totul revine la normal si te gasesti in aceleasi povesti, avand aceleasi ganduri si regrete. Si chiar daca iti mai poti controla mintea cumva, inima nu o poti controla.
Oamenii te privesc ca pe un ciudat si nimeni nu pare sa te inteleaga asa cum ti-ai dori. De cate ori spui ceva, ei inteleg exact pe dos si apoi rad de tine. Iar daca nu rad de tine, oamenii te ignora. Dar pentru cine mai conteaza? Speri mereu sa gasesti oameni ca tine, care sa te inteleaga, sa te ajute, sa iti fie alaturi, dar cu cat astepti mai mult, cu atat mai putini sunt in jurul tau. Unii vin in viata ta doar ca sa plece, apar doar ca sa dispara cand ii cauti, pleaca fara sa te anunte ori te fac sa ii indepartezi chiar tu.
Toate acestea iti apasa inima si sufletul si te fac sa te intrebi cat vor mai ramane... pana cand? De ce?  Insa raspunsurile nu ti le poate da cineva... iar tu esti prea obosit ca sa le mai cauti. E doar o zi proasta si nu are rost sa te mai stresezi cu toate acestea, fiindca maine totul o va lua de la capat. Si poimaine la fel... si in fiecare zi, pana la sfarsit. Sau poate ca nu pana la sfarsit. Poate ca nu te vei mai trezi doar ca sa incepi o alta zi proasta. Poate ca nu vei mai avea chiar atat de multe ghinioane si poate ca va rasari soarele si pe strada ta. Poate ca vei reusi sa fii asa cum iti doresti si poate chiar vei reusi sa gasesti acei oameni care sa nu te mai dezamageasca. Poate ca vor veni si vremuri mai bune. Poate ca totul se va schimba... intr-o noapte.

vineri, 8 februarie 2013

Ploua

Ma uit pe geam si imi amintesc de tine. Inca o noapte in care nu am dormit. Nu din cauza ta, stii ca eu nu dorm de obicei. Nimic anormal, totul e obisnuit. Nu cred ca ti-as mai spune ceva, oricum.
Ai plecat mereu, cand ai vrut, si m-ai lasat doar cu vina si visele mele. Apoi te-ai intors ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Ai avut pretentia sa ma iubesti dupa ce mi-ai reprosat atatea lucruri. Ai avut pretentia sa fim prieteni cand noi ne-am facut cel mai mult rau reciproc. Ai avut pretentia sa ne prefacem cand noi nu cunosteam altceva decat adevarul. Iar eu am avut pretentia sa ma asculti, nu doar sa ma auzi... sa ma intelegi, nu doar sa intelegi... si sa fii tu asa cum esti. Poate ti-am cerut prea mult. Poate ai vrut prea mult de la mine. Poate intre noi au fost prea multe...
Insa acum s-a terminat. Eram blocati intre noi, intre eu si tu. Acum ai libertate... Probabil ca vei afla candva ceea ce iti doresti cu adevarat. Si probabil ca vom uita totul ca si cand nici nu ar fi fost. Ai plecat de ceva timp din viata mea si nu stiu ce te-a facut sa speri ca te poti intoarce. Nu stiu de ce ai crezut ca vei mai gasi aceleasi usi deschise dupa ce tu le-ai inchis. Povestea dintre noi s-a incheiat. Punct.
Si de la capat. Ma uit pe geam si visez la alta poveste, alte personaje, alt eu, un nou inceput. Ploua...

joi, 7 februarie 2013

Apus de Februarie

Pe malul unui lac, el si ea stateau asezati pe o banca. Era o zi calduroasa de februarie, aproape o zi de primavara. Totul in jur era linistit, doar cateva pasari tulburau linistea cu tipetele lor si suprafata lacului se unduia in valuri line. Salciile dezgolite pareau si mai posace, aplecate peste oglinda tulbure a apei. Iar peste varfurile lor, soarele rosiatic isi arunca ultimele raze peste dealuri.
Intr-un moment de liniste deplina, in mintea lui era un zgomot infernal. De ceva timp se chinuia sa spuna cele doua cuvinte, dar nu stia cum. Ii parea prea devreme ori penibil, prea tarziu ori nepotrivit, cauta un moment dar pierdea fiecare ocazie si incerca sa se adune si sa reuseasca sa spuna ce simtea. Iar cand privea in ochii ei... totul se pierdea intr-un sarut apasat.
Ea era putin nelinistita. Nu stia ce sa inteleaga din tacerea lui, dar isi inchipuia ca trebuia sa fie ceva important daca il macina atat de mult. Il privea in ochi si vedea ca incearca sa ii spuna ceva, asa ca incerca sa il ajute cu un sarut lung si apasat, dar de fiecare data el zambea si totul revenea la normal. Realiza ca el ar fi vrut sa ii spuna ce simte si ii era dificil, dar nici ei nu i-ar fi fost mai usor sa spuna ea prima.
Din cand in cand, cei doi se priveau fix in ochi. Atunci tacerea devenea mai putin apasatoare. Parca romane intregi se scriau pe retina ochilor lor, iar ei citeau cu interes. Studiau fiecare litera in parte, apoi isi uneau buzele in sarutari indelungate, ca si cum isi sorbeau fiecare cuvant pe care il citisera. Buzele ei moi si parfumate il ademeneau in fiecare clipa, iar el nu le putea rezista prea mult. Si ochii ei scanteiau de fiecare data cand el ceda tentatiei. Dar si buzele lui o ispiteau pe ea sa le sarute, starnindu-i cate un zambet de fiecare data cand se apleca asupra lor.
- Te iubesc! ii spuse el intr-un tarziu, apoi o saruta fugitiv, ca si cum s-ar fi temut de reactia ei.
- Si eu te iubesc – raspunse ea dupa ce avu ragazul necesar. Dar nu era uimita, stia ca asta era tot ce isi dorise vreodata sa auda de la el. Restul chiar nu conta, pentru ca tacerea insemna la fel de mult pentru ei ca si cuvintele.
Se imbratisara strans si ramasera asa cateva secunde, ascultandu-si inimile care bateau cu putere, la unison. Si-ar mai fi spus multe cuvinte dulci, dar stiau ca gandesc la fel si preferau sa le citeasca fiecare in ochii celuilalt. Si chiar daca soarele lasase locul stelelor pe cerul rozaliu, frigul nu ii deranja catusi de putin. Se invelisera cu dragostea lor sincera si admirau impreuna constelatiile care apareau una cate una. Si in vreme ce el o mai privea cate putin pe furis, ochii ei scanteiau mai luminos decat oricare stea. Ar fi vrut sa ramana pentru totdeauna acolo, imbratisati, intr-un apus de februarie...

luni, 4 februarie 2013

Patologie

Bun venit in microcosmosul patologic al barfei, curiozitatii, invidiei, egoismului, vanitatii si altor boli asemanatoare care ii afecteaza pe oameni! Nu, nu ati gresit adresa, din contra, va aflati in locul cel mai potrivit pentru a cerceta tiparele si formele lor de manifestare.
Prima pe lista... curiozitatea. Curiozitatea este – aparent – una dintre cele mai nevinovate boli ale oamenilor. Curiozitatea este cea care ii impinge pe oameni sa afle lucruri noi, sa incerce lucruri noi, sa descopere orizonturi noi si asa mai departe. Insa aceeasi curiozitate este cea care ii impinge pe oameni sa iscodeasca, sa caute cu insistenta sa afle lucruri pe care nu sunt siguri ca doresc sa le afle, sa ispiteasca alti oameni pentru a afla secretele acestora si sa creeze iluzia ca i-ar interesa persoana altcuiva atunci cand – de fapt – vor doar sa afle diferentele dintre ei.
Curiozitatea are ca una dintre consecinte invidia. Atunci cand oamenii afla ceva care ii deranjeaza, devin invidiosi. Nu suporta ca altii sa fie mai fericiti, mai buni, mai inteligenti, mai norocosi, mai bine-vazuti, mai „altfel” decat ei. Gradele de comparatie nefavorabile ii fac pe oameni sa isi doreasca sa fie mai buni, insa nu intotdeauna in sensul pozitiv. Aici intervin vanitatea, narcisismul, egoismul, barfa, lipsa de scrupule... cei care au impresia despre ei ca ar fi cei mai buni ar face orice sa pastreze aceasta impresie si chiar sa o impuna si altora. Apar conflicte deschise ori ascunse, adevarate „razboaie reci” in care oricine loveste primul sau mai ascuns are sansa de a-si anihila adversarul. Si nu de putine ori oamenii care se inteleg bine intr-un grup au tendinta de a se ataca reciproc atunci cand unul dintre ei nu este prezent – asa apare barfa.
Barfa este una dintre cele mai grele boli ale oamenilor. Odata pornita, devine incontrolabila. De la o simpla vorba spusa pe la colturi se ajunge la adevarate isterii – nimic mai mult decat simple furtuni in cestile de cafea, cum ar spune unii, dar suficiente pentru a distruge reputatia unui om. Cineva este curios sa afle secretul cuiva, iar odata aflat, secretul nu mai este secret. Se raspandeste mai repede decat gripa sezoniera, dar genereaza pagube mai mari, pentru ca oricine se lasa antrenat in acest curent sfarseste in mocirla de pe fundul baltilor, indiferent de pozitia pe care o ocupa.
Vanitatea sau aroganta este foarte raspandita printre oamenii moderni. Pe masura ce noile generatii apar si cresc, se considera superioare si cu mult diferite fata de generatiile anterioare si chiar cele contemporane, de multe ori. Pentru ca acest sentiment de superioritate nu are intotdeauna o legatura directa cu asa-zisul „conflict intre generatii”, ci se intampla des ca membrii tinerelor generatii sa fie nemultumiti de cei de varsta lor. Au impresia ca sunt diferiti, ca fac lucrurile diferit si ca se dezic de restul tinerilor ca ei.
Pentru a prelungi si mai mult cliseul, trebuie mentionata si indiferenta cu care cei mai multi oameni trateaza aceste subiecte. Unii sunt pur si simplu dezinteresati, avand impresia ca nu ii afecteaza nimic din toate acestea. Altii se multumesc sa isi spuna „asta e” si sa se lamenteze. Restul probabil ca trec nepasatori pe langa toate aceste manifestari si nici macar nu sesiseaza ce se intampla. Cine este nemultumit este invitat sa isi aleaga o alta societate in care sa traiasca asa cum doreste, iar cei care incearca sa schimbe ceva sunt priviti cu neincredere.
Dupa aceasta scurta prelegere, probabil ca va intrebati de ce am dedicat inca un articol pe acest blog acestor... framantari. Ei bine, am crezut pana acum ceva timp ca scriu pentru cei care citesc si ca ceea ce scriu aici prezinta un oarecare interes. Sunt constient ca nu am cum sa nu ma identific cu ceea ce scriu si ca persoana mea ar trebui sa se regaseasca in cel putin 75% din tot ce am scris, altfel nu ar mai fi blogul meu. Insa am o mica problema: eu nu am scris strict despre mine si nu am intentionat sa tranform blogul intr-un jurnal personal.
De ce as avea nevoie sa povestesc cuiva ce mi se intampla mie, personal? Fiecare traieste viata asa cum considera si are dreptul sa faca ce doreste, atat timp cat nu incalca drepturile altora. Am incercat mereu sa pastrez o abordare obiectiva acolo unde a fost cazul, iar in rest sa incerc sa scriu cat mai putin personal, tocmai pentru ca cei care citesc sa reuseasca sa se identifice cu ceea ce scriu si sa inteleaga mai bine ca textul li se adreseaza. Cu toate acestea, in mare parte din timp am fost catalogat drept „unul dintre cei mai mari pesimisti/romantici in viata”.
Ciudat insa a fost ca atat timp cat am scris despre lucrurile acelea „prea pesimiste” nu m-a intrebat nimeni daca am patit ceva ori daca sunt bine, insa de cate ori am scris un text mai romantic, cam toti cei care au citit au fost curiosi sa afle daca m-am indragostit ori despre cine scriam. Imi permit sa adresez o intrebare retorica: de ce atunci cand oamenii sunt tristi si au probleme sunt marginalizati si lasati sa sufere in tacere, insa atunci cand sunt fericiti toata lumea vrea sa stie motivul fericirii lor? Si pentru ca stim raspunsul deja, am alta: de ce ar avea cineva impresia ca daca imi pot imagina un lucru, mi-l imaginez doar daca se intampla, dar in alte circumstante? De ce ar trebui sa fiu indragostit pentru a scrie poezii de dragoste, de ce ar trebui sa fiu trist pentru a scrie texte pesimiste sau de ce ar trebui sa fiu martorul ori chiar faptasul unei crime pentru a putea descrie scena crimei?
Imaginatia este cea mai puternica arma a omului, iar scriitorii sunt cei care o folosesc cel mai mult dintre toti. Sau asa se presupune. Dar scriitorii sunt oameni rai. Mint cu buna-stiinta. Isi imagineaza lucruri care se pot intampla, insa care pentru alti oameni ar putea fi reale. Isi permit sa isi insuseasca intamplari si personaje, desi nu pot fi siguri ca au existat sau nu. Si intotdeauna scriitorii vor folosi cuvinte frumoase pentru a descrie realitatea urata. Eu nu ma consider un scriitor, desi mi s-a spus de multe ori ca ar trebui sa scriu carti. Dar as fi recunoscator ca cei care citesc acest blog sa isi dea cu parerea strict despre continutul lui si nu despre presupusele evenimente si persoane care ar sta „in spatele lui”, respectiv oamenii cu care interactionez (sau nu) si lucrurile care mi se intampla (sau nu!).
Nu ma simt dator sa dau explicatii cuiva despre viata mea sau despre ce ma determina sa scriu pe blog, asa ca prefer sa nu mi le ceara nici altii. Daca vor exista in viata mea lucruri demne de mentionat, eu voi decide cand, cum si ce va determina relatarea lor pe acest blog. Pana atunci, vreau sa multumesc celor care se limiteaza la a citi si comenta strict continutul blogului si nu cauta printre randuri, dincolo de ele si asa mai departe, iar pe ceilalti ii rog sa procedeze la fel, pentru ca oricum nu vor obtine raspunsurile pe care le cauta. Lectura placuta in continuare si sper sa va „insanatositi” curand!